Un om trăia într-o cameră întunecată

Era un om care din copilărie trăia într-o cameră foarte întunecată. Și se obișnuise. Cunoștea fiecare colț, învățase să meargă cu grijă, încetase chiar să se mai gândească că ar putea fi altfel. Uneori îi povesteau despre soare, despre cer, despre flori. El zâmbea: „Probabil e frumos. Dar eu nu am văzut niciodată asta”.

Într-o zi ușa s-a deschis.

Lumina l-a izbit cu durere. Ochii i-au lăcrimat, a vrut să se ascundă înapoi în întunericul cu care era obișnuit. Dar pentru prima oară a văzut chipurile oamenilor, cerul, lumea — și a înțeles: tot acest timp credea că trăiește. Iar de fapt doar se obișnuise cu întunericul.

Dragii mei, iată ce vreau să vă spun astăzi. Cel mai înfricoșător lucru nu este întunericul din afară. Cel mai înfricoșător este să te obișnuiești cu întunericul din tine.

Cine a păcătuit — el sau părinții lui?

Evanghelia de astăzi (Ioan 9) ne vorbește despre un orb din naștere — un om care toată viața a trăit în întuneric. Și despre oameni care vedeau cu ochii, dar au rămas orbi cu inima.

Ucenicii Îl întreabă pe Mântuitorul: „Învățătorule, cine a păcătuit — acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Întrebare ciudată. Despre părinți încă putem înțelege — se întâmplă ca uneori copiii să poarte greutatea păcatelor părinților, să sufere pentru a le ușura soarta dincolo. Dar cum ar putea păcătui un copil înainte de a se naște? În pântecele mamei? Sună ciudat. Totuși, în vremea aceea exista o astfel de învățătură — că omul ar putea păcătui chiar înainte de a vedea lumina.

Hristos răspunde așa încât îi uimește:

„N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3).

Boala nu este întotdeauna pedeapsă. Uneori, prin suferință, Dumnezeu ne arată ceva mai mare. Uneori, prin neputință, vine minunea care Îl slăvește pe Dumnezeu — și nu numai pe unul, ci pe mulți îi mântuiește.

De ce tină, de ce Siloamul?

Domnul face tină din pământ, unge ochii orbului și-l trimite să se spele în scăldătoarea Siloamului. Mulți se miră: „Doamne, de ce așa de complicat? Pe fiica lui Iair ai înviat-o doar cu un cuvânt. Pe sluga sutașului ai vindecat-o de la distanță. Aici — tină, drum, trimitere prin oraș…”

Sfinții Părinți ne explică: Hristos arată că El este Acela Care l-a făcut pe om din țărâna pământului. Cum la început a fost zidit Adam, tot așa, acum, orbul este parcă plămădit din nou în mâinile Domnului.

Iar Siloamul? Cuvântul „Siloam” se tâlcuiește „Trimisul”. Și Hristos Însuși este Trimisul Tatălui. Domnul îl trimite pe orb de la apa din afară — la Sine, la Izvorul cel adevărat.

Sfinții Părinți văd aici și icoana Sfântului Botez. Orbul merge plin de tină — se cufundă în apă — iese văzând și înnoit. Așa și noi: intrăm în scăldătoare orbi de păcatul strămoșesc, ne afundăm de trei ori, și ne naștem din nou — fii ai lui Dumnezeu.

Dar să luați aminte: apa Siloamului nu era magică. Minunea nu a făcut-o apa — minunea a făcut-o Dumnezeu prin ascultarea omului. Și astăzi aceeași primejdie este și pentru noi. Poți merge la biserică și să nu-L întâlnești pe Hristos. Poți ști rugăciunile pe de rost și să rămâi rece cu inima. Poți aprinde o lumânare — și să pleci la fel de orb cum ai venit.

Orbul a văzut — fariseii nu

Cel mai uimitor lucru în Evanghelia aceasta nu este că orbul a văzut. Ci că fariseii nu au văzut.

Un om fără vedere L-a întâlnit pe Hristos și, pas cu pas, L-a recunoscut Dumnezeu. La început spune: „Un om numit Iisus”. Apoi: „Este prooroc”. Și, în cele din urmă: „Cred, Doamne!” — și cade în genunchi înaintea Lui.

Iar oamenii care cunoșteau Scripturile, care așteptau pe Mesia, care citeau pe prooroci — stăteau lângă Hristos și nu L-au recunoscut. Poți privi și să nu vezi. Poți merge la biserică și să nu-L întâlnești pe Dumnezeu.

Ziua Familiei: a ne vedea unii pe alții

Și iată de ce ziua de astăzi este aparte. Tocmai în această săptămână Biserica pomenește Evanghelia vindecării. Și toată lumea, tot astăzi, sărbătorește familia. Nu e o coincidență.

Familia este locul unde omul învață să vadă. Nu cu ochii. Cu inima.

Știți cum se întâmplă? Trăiesc soțul și soția douăzeci, treizeci de ani — și încetează să se mai vadă unul pe celălalt. Știu dinainte ce va spune, cum va răspunde. „Te ascult”, spune omul, iar în acel moment se gândește deja cum să răspundă, fără să aștepte cuvintele. Sunt doi alături — și o întâlnire adevărată nu mai este.

Uneori părinții văd notele copilului, dar nu îi văd singurătatea. Văd „leneșul”, dar nu văd cât e de obosit. Uneori copiii se uită la părinți și spun „ce bătrâni au mai îmbătrânit” — și uită câtă dragoste și jertfă au fost puse în ei.

Iar Hristos privește altfel. El vede omul în întregime. Nu doar problema, nu doar boala, nu doar înfățișarea — vede sufletul. Și dacă o astfel de privire intră într-o familie, chiar și prin încercări, familia se face mai puternică.

Ce mai este orb în mine?

Dragii mei, Evanghelia de astăzi ne pune fiecăruia o singură întrebare. Foarte simplă și foarte incomodă.

Ce mai este orb în mine?

Poate conștiința. Poate inima. Poate rugăciunea — a devenit obișnuință și nu mai e întâlnire. Poate recunoștința — pur și simplu nu mai este. Poate dragostea pentru cei mai apropiați — demult „a fost” și „este”, dar nu mai e „vie”.

Un singur pas în această săptămână — să priviți în ochi pe omul cel mai apropiat și să-l vedeți. Nu obișnuința. Nu „iar el”, nu „iar ea”. Să-l vedeți așa cum privește Hristos pe orbul din naștere. Cu milă, cu nădejde, cu dragoste.

Domnul să se atingă astăzi nu doar de ochii noștri trupești. Să se atingă mai întâi de ochii dinăuntru. Ca să-L vedem pe Dumnezeu. Ca să ne vedem unii pe alții. Și ca în familiile noastre să nu fie doar viață împreună, ci lumina dragostei lui Dumnezeu.

Sărbătoare binecuvântată, dragii mei. Amin.