În noul episod „Un pas”, protoiereul Oleg Melnic păstrează împreună două adevăruri: o Sfântă Taină nu poate deveni serviciu cu tarif, însă comunitatea nu poate pretinde că toate cheltuielile ei se plătesc singure.
Harul nu poate fi cumpărat
Botezul nu devine mai plin de har datorită unei donații mari. Pomelnicul unui om sărac nu este mai puțin important decât al unui om înstărit. Preotul nu poate refuza rugăciunea doar pentru că familia nu are bani.
Când donația devine preț obligatoriu pentru o Taină, omul începe să vadă biserica drept casierie de servicii. Este cu atât mai dureros când nimeni nu vrea să asculte familia săracă. Preotul și consiliul parohial trebuie să explice nevoile comunității și să păstreze mereu loc pentru omul care nu poate plăti.
Harul nu are preț. Dar parohia are cheltuieli. — Protoiereul Oleg Melnic
Ce plătește o parohie
Chiar și o biserică mică de sat primește facturi pentru lumină și încălzire. Sunt necesare untdelemnul pentru candele, întreținerea clădirii, repararea acoperișului și a încăperilor parohiale. Tot prin parohie sunt ajutați adesea bolnavii și familiile nevoiașe.
Și preotul are familie și nevoi omenești obișnuite. Situația materială diferă de la o parohie la alta: unele primesc sprijin de la eparhie ori de la binefăcători, iar alte comunități își întrețin biserica și păstorul aproape numai din donații.
Canonul 6 apostolic cere ca episcopul, preotul sau diaconul să nu ia asupra sa griji lumești. Preoția nu este o slujire făcută în timpul rămas după serviciu. Dacă însă o parohie săracă nu-și poate întreține păstorul, autoritatea bisericească poate binecuvânta o muncă cinstită și compatibilă cu hirotonia. Aceasta rămâne o măsură impusă de nevoie și nu trebuie să lase comunitatea fără păstorire.
De aceea nu este drept să judecăm o parohie vecină fără să-i cunoaștem viața. Dar nici greutatea materială nu anulează libertatea donației și respectul față de om.
Ce spune Sfânta Scriptură
„Domnul a poruncit celor ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.” — Întâia Epistolă către Corinteni 9, 14
Aceste cuvinte nu îngăduie comerțul cu Tainele. Ele amintesc că o comunitate răspunde și pentru cei care îi slujesc. Hristos spune: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7).
În parohia noastră nu există prețuri stabilite: donațiile sunt libere. Părintele Oleg și preoteasa lucrează și își pot întreține familia. Aceasta este însă posibilitatea concretă a unei familii, nu măsura după care trebuie judecați toți preoții de sat.
Cei doi bănuți ai văduvei
Hristos i-a văzut pe cei bogați punând daruri mari în vistieria templului, iar pe văduva săracă punând doi bănuți. Domnul a spus că ea a dat mai mult decât toți. Nu pentru că templul s-a îmbogățit, ci pentru că Dumnezeu i-a văzut inima și măsura.
„Toți au aruncat din prisosul lor, aceasta însă, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea.” — Evanghelia după Marcu 12, 44
De aceea o donație mică și regulată nu este neînsemnată. Dar și omul fără bani poate participa: prin muncă, prin curățarea curții, prin transportarea unui bătrân la slujbă, prin repararea unei uși, prin primirea cu bunătate a unui om nou sau prin rugăciune.
Un pas
Priviți parohia nu ca pe un loc unde intrăm pentru un serviciu separat, ci ca pe o comunitate din care facem parte. Alegeți o măsură mică, dar statornică: o donație posibilă, câteva ore de muncă sau un ajutor concret oferit unui om.
„Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu voie bună.” — A Doua Epistolă către Corinteni 9, 7
Nu frica și rușinea trebuie să-l ducă pe om spre jertfă. Participarea adevărată se naște din dragoste și din conștiința că parohia nu este o instituție străină, ci comunitatea noastră.
