Articole și reflecții

„Părinte, de ce într-o biserică se spune o anumită sumă pentru cununie? Oare Biserica nu trebuie să fie gratuită?” Întrebarea este dreaptă. Harul lui Dumnezeu nu se vinde. Dar parohia are lumină, încălzire, acoperiș, oameni nevoiași — iar preotul are familie.

„Părinte, am patruzeci și cinci de ani. Am soție, copii și serviciu. Am crescut demult. Dar când mă sună tata, care ne-a părăsit, mă simt din nou copilul de opt ani rămas lângă ușa închisă.”

Ieri o femeie mi-a spus o frază după care s-a făcut înfricoșător. «Părinte, o să încetez să mai răspund la telefon când sună soacra. Pentru că fiecare telefon al ei este un examen: "Ai fost la biserică? L-ai împărtășit pe copil? Ţii post?" M-am săturat să fiu verificată». Și cel mai înfricoșător, știţi ce? Această soacră **nu a vrut să facă rău**. Ea a vrut cu sinceritate să salveze familia fiului. Și — fără să înţeleagă — o distrugea.

A venit la mine o femeie. Cu ochii uscaţi. Știţi, uneori omul deja nu mai plânge nu pentru că i-a devenit mai ușor. Ci pentru că lacrimile s-au terminat. Ea a spus: «Părinte, nu mai cred». Am întrebat: «În Dumnezeu?» Ea a răspuns: «În faptul că Dumnezeu mă aude». M-am rugat cincisprezece ani pentru soţ — iar el a băut, până a murit. Unde a fost Dumnezeu toţi acești cincisprezece ani?

Nu demult, o femeie mi-a spus: «Părinte, nu înţeleg. Am început să merg mai des la biserică, să postesc, să mă rog. Iar acasă relaţiile s-au înrăutăţit». Am întrebat-o ce spune soţul. Ea a răspuns: «Spune că înainte era mai ușor cu mine»

Duminică dimineaţa. Copilul stă în ușa camerei sale și spune: «Eu nu merg acolo». Are doisprezece ani. Sau zece. Sau paisprezece. Și nu e prima dată.

Duminica trecută, la Sfânta Liturghie, niște bunici au adus la Împărtășanie nepoțica lor sănătoasă, în vârstă de patru ani, și mi-au spus că au hrănit-o chiar înainte de slujbă, „ca să nu fie neastâmpărată”. Am închis Sfântul Potir. Nu din asprime, ci din dragoste față de copil și față de bunici.

Povestea unei femei care un an a dat ocol bisericii. Și un pas simplu

Să-l ierţi pe cel care ţi-a făcut cu adevărat rău — «trebuie». Așa stă scris în Evanghelie. Iar când încerci — înăuntru se ridică un zid. Și rămâi singur cu vinovăţia: ești creștin, dar nu poţi ierta.

Stai la rugăciune — și nu știi ce să spui. Nu fiindcă înăuntru e gol, ci fiindcă nu știi ce să ceri. Parcă totul e bine, iar lui Dumnezeu parcă nu ai ce-I spune. Și chiar ţi-e puţin rușine.